Studenţia, bat-o vina!

Lăsând tristețurile de-o parte de această dată, vreau să povestim despre un subiect mai vesel: viața de noapte sau noaptea de viață, în unele cazuri. Dragii mei, trebuie să recunoaștem că fiecare dintre noi are cel puțin o beție majoră la activ, una din aceea pe care să o povestești tuturor prietenilor ce nu au fost cu tine (uneori și celor ce au fost), dar pe care să o ascunzi de părinți și să o duci cu tine în mormânt. Dacă nu ai avut parte de așa ceva încă, nu dispera, mai este timp! dar să știi că ceva nu e în regulă cu tine.
Prima mea beție din viața studențească (necesită precizare) a fost una de pomină. Atât de de pomină încât nu am povestit-o eu prietenilor ci au trebuit să mi-o spună ei mie. Da, știu cum sună și nu, nu am pățit nimic mai grav de o stare groaznică de spirit și o durere de cap cruntă a doua zi. Ce să-i faci?! Când le amesteci... știți și voi!
Dar cel mai bine, și asta trebuie să o recunoașteți și voi, e atunci când ești singura persoană trează (sau printre singurele) într-o mare de oameni beți și plini de haz; involuntar, bineînțeles. Nu de foarte multă vreme am ieșit cu prietenele la o girls' night out; nimic deosebit, același local, aceleași persoane. Văd un tip drăguț ce stătea la bar și mă hotărăsc să merg și eu să-mi cumpăr ceva pentru a-l putea analiza mai îndeaproape. Mă îndes între el și băiatul de lângă si comand o bere. Așteptând, mai arunc câte o privire prin local. Dau cu ochii de o... cunoștiință, să zicem. După ce mă mir trei ceasuri ce caută acolo și mă dumiresc de e el ori ba, mă apropii și îl salut. Se uită ciudat la mine și nu știe de unde să mă ia. Mă văzuse o singură dată omul, nu-l învinuiesc. Îl explic cum stă treaba și după vreo zece secunde de gândire, exclamă: Aaaaaaaaaaaaa!!! Mă invită la el la masă, fac cunoștiință cu prietenii lui și le chem și pe fete să ni se alăture. Dansăm, bem, totul e bine. La un moment dat, schimbăm local și continuăm în același stil. Dar aici începe adevărata distracție. El devine foarte, foarte beat și începe să se dea la toate fetele din jur. Noi râdem amuzați de ce-i poate trece prin minte. Pune aceleași întrebări de trei ori și face cunoștință cu o tipă cred că de cel puțin cinci. Era super amuzant și ne-am distrat până și a doua zi când a sunat să întrebe ce s-a întâmplat.
Totul e bine când se termină cu distracție.

G.

Aşteptarea.

Cât de mult merită persoana iubită să o aştepţi? O oră, o zi, o lună, un an? Ați răspunde: „Depinde.”
Da, depinde pentru ce aștepți, însă chiar e necesar să aștepți? Vrei să crezi că toată lumea face ce spune și mai ales el/ea. E enervant să aștepți ca cineva să facă ce trebuia să facă, ce a spus ca va face. Simți că stai mereu în loc și că nimic nu se întâmplă de fapt în viața ta, căci tu aștepți. Vrei să îi spui că aștepți dar te gândești că apoi vei părea prea sâcâitor/oare și că totuși va face ce a zis. „Dacă a uitat?”, „Dacă e ocupat/ă?”, „Dacă nu poate?”... dacă, dacă, dacă... Le găsim singuri scuze și ne găsim scuze pentru a aștepta în continuare. Încropim în imaginația noastră scenarii posibile, probabile sau imposibile chiar uneori cu toate că mintea nu poate fi păcălită așa ușor. Știm că, de fapt, explicația e simplă...
Asta se întâmplă atunci când ei sunt toată lumea ta, dar tu ești doar o mică parte din lumea lor.

Mereu,
            G.

Dor de... de!

Ce ți-e și cu dorul ăsta! Să fie el chiar așa cum îl descriu toate doinele și baladele? Când ți-e dor de o persoană, la ce anume te gândești? La zâmbetul ei, la mireasma pe care o lasă între cearceafuri, la mângâierile ei sau pur și simplu la a fi lângă ea?
Asta e problema cu dorul: nu știi dacă vrei persoana lângă tine sau ceea ce îți oferă și reprezintă ea pentru tine! Cum le separi? Cum descoperi „adevăratul” dor? Te pui să analizezi oare? Poate fi dorul încadrat într-un tipar?
Puțin probabil. Când ai o relație la distanță e greu să deosebești un lucru de celălalt. Vă descurcați? Folosim „Abia aștept să vin acasă” și „Mi-e dor de tine” în mod regulat, dar oare știm ce spunem? Stăm să ne gândim un pic la înțelesul din spatele acestor cuvinte?
Și oricum, de ce tot timpul când suntem într-un loc ne dorim să fim în altul și când ajungem acolo, vrem să mergem înapoi? Nu putem să ne bucurăm din plin de un loc că ne-apucă dorul, bată-l vină! Orice loc nou ne amintește de unul vechi și orice obiect vedem aduce amintiri ale unor alte. Când a zis Eminescu „Toate-s vechi și nouă toate” probabil suferea de dor. Cu toții suntem izbiți de „boala” asta la un moment dat sau altul, chiar dacă e vorba de persoana iubită, de familie, de țară, de acasă.
E frumos să-ți fie dor, e cumva poetic dar merită întotdeauna? Mai reflectă la asta, când ai timp, când ți-e dor.

A voastră,
                   G.