Ce ți-e și cu dorul ăsta! Să fie el chiar așa cum îl descriu toate doinele și baladele? Când ți-e dor de o persoană, la ce anume te gândești? La zâmbetul ei, la mireasma pe care o lasă între cearceafuri, la mângâierile ei sau pur și simplu la a fi lângă ea?
Asta e problema cu dorul: nu știi dacă vrei persoana lângă tine sau ceea ce îți oferă și reprezintă ea pentru tine! Cum le separi? Cum descoperi „adevăratul” dor? Te pui să analizezi oare? Poate fi dorul încadrat într-un tipar?
Puțin probabil. Când ai o relație la distanță e greu să deosebești un lucru de celălalt. Vă descurcați? Folosim „Abia aștept să vin acasă” și „Mi-e dor de tine” în mod regulat, dar oare știm ce spunem? Stăm să ne gândim un pic la înțelesul din spatele acestor cuvinte?
Și oricum, de ce tot timpul când suntem într-un loc ne dorim să fim în altul și când ajungem acolo, vrem să mergem înapoi? Nu putem să ne bucurăm din plin de un loc că ne-apucă dorul, bată-l vină! Orice loc nou ne amintește de unul vechi și orice obiect vedem aduce amintiri ale unor alte. Când a zis Eminescu „Toate-s vechi și nouă toate” probabil suferea de dor. Cu toții suntem izbiți de „boala” asta la un moment dat sau altul, chiar dacă e vorba de persoana iubită, de familie, de țară, de acasă.
E frumos să-ți fie dor, e cumva poetic dar merită întotdeauna? Mai reflectă la asta, când ai timp, când ți-e dor.
A voastră,
G.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu