Trecut care se vrea prezent

Hello!

După cum veţi observa pe parcurs, aici, pe această „foaie de hârtie” virtuală, veţi putea fi părtaşi ai unor poveşti de viaţă studenţească, mai mult sau mai puţin frumoasă (acest lucru ne-ar plăcea să fie sau nu apreciat de către cei care au răbdarea de a ne citi), dar din care avem mereu de învăţat, sau măcar să ne amintim de ele atunci când vom repeta aceleaşi greşeli. :D

Trecând peste partea introductivă, eu sunt M., şi am o viaţă destul ce complicată, dar cum se spune femeilor de obicei, nu trebuie să te destăinui de la prima întâlnire, pentru ca e posibil să îţi pierzi farmecul, iar noi nu urmărim acest lucru, bine, nici să vă luăm în căsătorie, nu vă speriaţi!… legătura noastră va fi una de ajutor reciproc într-ale vieţii, cu tot ceea ce ea înseamnă.

Astăzi a fost din nou una din acele zile în care crezi că totul a intrat pe un făgaş normal, apele s-au liniştit, şi dintr-o dată apare unul din acei „Ei”, care te dau peste cap. Da, aţi ghicit, este vorba despre cei cu care ne înţelegem uneori ca şoarecele şi pisica, dar fără de care existenţa noastră ar fi prea monotonă… băieţii/bărbaţii. Spre deosebire de draga mea prietenă G., la mine este vorba despre acei ei, numiţi foşti prieteni, care pe deasupra că nu ştiu ceea ce vor, nici nu îşi asumă consecinţele faptelor lor.

Dar, destul pe astăzi, nu vreau să plictisesc pe nimeni cu post-uri interminabile!

PS. Întrebarea pe care o am acum în minte: Chiar mai merită să mai îmi pese mai mult de alţii decât de mine? Probabil că răspunsul e „Nu!”, dar e ceva mult mai puternic decât noi uneori, numit suflet, care ne conduce pe căi mai mult sau mai puţin dezirabile, dar pe care eu personal, nu le-am regretat niciodată!

Tipul care se urcă de la Borsec

În primul rând, da-ţi-mi voie să mă prezint: îmi puteţi spune G. Sunt studentă în anul I şi locuiesc, momentan, în prea-plinul-de-localuri-şi-cafenele-Cluj (nu că m-aş plânge). Nu pot să afirm că am o viaţă prea interesantă, ci vreau să vă arăt că toţi avem aceleaşi probleme, griji şi cu toţii trecem prin acelaşi lucruri, mai mult sau mai puţin. Şi când zic ,,toţi" mă adresez vouă, studenţilor de pretutindeni, căci vouă vă este închinată această epistolă.
Dar gata cu blabla-ul... să trecem la fapte! Credeţi în destin? Eu da. Ştiţi persoana aceea căreia îi zâmbeşti pe stradă dar treci mai departe pe lângă ea pentru că nu ai suficient curaj să porneşti o conversaţie aşa, din senin, căci să fim serioşi -cine are?- sau doar pentru că ,,nu se face"? Ei cum ar fi dacă ai mai vedea-o odată? Sau în repetate rânduri? Ai acţiona sau ai rămâne pasiv, în cochilia ta?
Prima dată l-am văzut prin octombrie. Mă chinuiam cu tona de bagaje pe care o căram spre cămin. Din staţia de la Gară, se urcă pe numărul 3 un băiat nu foarte înalt dar cu nişte ochi albaştri care treceau prin tine. Ne-am zâmbit reciproc şi ne-am aruncat ocazionale priviri fugare. A observat că mormanul de geamantane şi genţi era puţin peste puterile mele şi s-a oferit, galant, să mă ajute să le dau jos din troleibus când cobor. Însă staţia lui a venit mai repede decât a mea şi credeam că atunci am să-l văd pentru ultima dată, ca de atâtea alte ori în astfel de situaţii. De vreo luna aşa, aşteptam pe peronul I sosirea trenului care urma să mă ducă acasă. Ajunsesem prea repede aşa că mi-am ocupat timpul cu observatul persoanelor din jurul meu (una din minunatele mele ocupaţii). Chiar în spatele mulţimii stătea el. Un zâmbet copilăresc şi tâmp ne-a apărut amâdurora pe feţe pe care cu greu l-am stăpânit. Nu am găsit loc unul lângă celălalt, căci şi el călătorea cu acelaşi tren, însă ne-am privit cu speranţă pe tot parcursul drumului. Am aflat că iar se dă jos cu o ,,staţie" mai repede ca mine. Soarta ne-a mai aruncat unul în calea celuilalt încă de vreo două ori de atunci dar totul a rămas la nimic mai mult decât două-trei vorbe spuse din impuls. Mereu mă uit dacă se urcă ,,tipul de la Borsec" însă nimic nu se schimbă, totul este la fel, platonic...
Ar trebui să forţez destinul şi să rup tăcerea sau e mai bine aşa, când el e doar aşa cum mi-l imaginez eu?

Hmmmm... Cum aş putea să încep?? Acest blog se vrea a fi unul cotidian. Nu, nu, nu... asta sună mult prea serios. Mai bine zis unul simplu, obişnuit, care arată că nu suntem chiar aşa diferiţi precum am crede. De ce ,,ZARoom 45"? Asta.... vom vedea pe parcurs!