Cât de independenți suntem de fapt?

Ați stat vreodată să vă gândiți cât de mult depindem de ceilalți, cu toate că toți, sau marea noastră majoritate, râvnim cu tărie independența? Nici eu nu stau să mă gândesc la asta, dar atunci când te lovește fix în față, atunci când te aștepți mai puțin, te pune pe gânduri. 
Și nu-mi ziceți că voi nu depindeți de absolut nimeni, că nu vă cred. Nu numai că vă cred, ci nu se poate. Cu toții trăim într-o co-dependență totală (bine, mai puțin ăia ce stau de bună voie singuri în pustiu; deși, poate și ei au nevoie de alții din când în când). Și când spun asta mă refer la: locuitul cu părinții, faptul că nu ai încă un carnet de șofer, nevoia de a socializa etc. Ce mai! Totul! Prea puține sunt lucrurile pe care le facem doar noi, fără vreun ajutor exterior. Și acestea țin mai mult de suflet. Dar și acolo avem nevoie uneori de alții...
Pentru fete, „problema” aceasta e poate un piculeț mai accentuată decât la băieți. Trebuie să recunoaștem, chiar dacă nu ne place și ne călcăm pe orgoliu, că am avut fiecare o perioadă în care am crezut, sau mai rău, am simțit, că nu am putea să ne descurcăm, să ne simțim bine în pielea noastră, să fim fericite chiar, fără un băiat/bărbat alături de noi. Mai ales un iubit. Bineînțeles, la fel au existat și perioade în care ne-am spus că trebuie să răzbim și singure, că avem nevoie de o perioadă fără testosteron în jurul nostru. De obicei, nu ține prea mult, însă câte învățăm despre noi fără ei (sau cel puțin așa ar trebui). Desigur, ele nu trebuie să să lipsească, căci altfel ne-am pierde cu de-a-ntregul pe noi însene.
Și totuși, e un lucru atât de rău și indezirabil să depindem de alții? Hmm... asta vă las pe voi să decideți! Până pe data viitoare, care nu știu când va fi căci nu prea o să am acces la taste în luna iulie, vă pup și vă îndemn să nu uitați... să gândiți!

XOXO,

             G.

Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Duminica aceasta am fost martoră la ceva atât de minunat încât lumea oamenilor mari nu ar putea să îl conțină niciodată: generozitatea unui copil, cât se poate de sinceră și neștiutoare. Eu, personal, nu sunt o prea mare iubitoare de copii (da, știu cum sună!), însă m-a impresionat foarte tare gestul unui băiețel, care nu părea să aibă mai mult de 2 anișori. Stăteam cuminte în banca mea la biserică, iar în fața mea era o fetiță care avea cel mai creț păr pe care l-am văzut vreodată. Băiețelul se tot învârtea pe lângă ea, dar nu avea curajul să se apropie prea tare. Atunci ea s-a întors spre el și au început să se joace împreună. El, drept recunoștință, i-a dăruit niște prescură din rezerva personală ascunsă la mămica. Cum erau și alți copii în juru-i, nu a putut să-i ocolească, așa că le-a dat și lor. Fața lui părea atât de senină, iar zâmbetul lui putea face și un om în pragul morții să zâmbească cu el. 

Oare de ce pierdem toate acestea odată cu amintirile despre vârsta copilăriei? Poate dacă ne-am aminti tot ce am făcut când eram mici de tot, lumea n-ar mai lua-o așa razna când ar ajunge la maturitate. Poate că ne-am păstra câtuși de mică o fărâmă de inocență în suflete și n-am mai fi așa răi unii cu alții. Însă, poate că și așa ar fi inutil deoarece vedem iubire în jurul nostru dar uneori răspundem cu ură. N-am știi să o protejăm, să o prețuim, să ne-o însușim cu adevărat. Ea nu face parte din lumea adultă și ar fi crud din partea „maturilor” să o țină prizonieră ca pe o privighetoare într-o cușcă de aur.

Bine, toată această nebunie minunată a durat vreo zece minute, căci după aceea copiii s-au întors la ceea ce știu ei să facă mai bine: să urle! Dar asta e o cu totul altă pagină din cartea de povești.

Pe data viitoare,

                         G