Duminica aceasta am fost martoră la ceva atât de minunat încât lumea oamenilor mari nu ar putea să îl conțină niciodată: generozitatea unui copil, cât se poate de sinceră și neștiutoare. Eu, personal, nu sunt o prea mare iubitoare de copii (da, știu cum sună!), însă m-a impresionat foarte tare gestul unui băiețel, care nu părea să aibă mai mult de 2 anișori. Stăteam cuminte în banca mea la biserică, iar în fața mea era o fetiță care avea cel mai creț păr pe care l-am văzut vreodată. Băiețelul se tot învârtea pe lângă ea, dar nu avea curajul să se apropie prea tare. Atunci ea s-a întors spre el și au început să se joace împreună. El, drept recunoștință, i-a dăruit niște prescură din rezerva personală ascunsă la mămica. Cum erau și alți copii în juru-i, nu a putut să-i ocolească, așa că le-a dat și lor. Fața lui părea atât de senină, iar zâmbetul lui putea face și un om în pragul morții să zâmbească cu el.
Oare de ce pierdem toate acestea odată cu amintirile despre vârsta copilăriei? Poate dacă ne-am aminti tot ce am făcut când eram mici de tot, lumea n-ar mai lua-o așa razna când ar ajunge la maturitate. Poate că ne-am păstra câtuși de mică o fărâmă de inocență în suflete și n-am mai fi așa răi unii cu alții. Însă, poate că și așa ar fi inutil deoarece vedem iubire în jurul nostru dar uneori răspundem cu ură. N-am știi să o protejăm, să o prețuim, să ne-o însușim cu adevărat. Ea nu face parte din lumea adultă și ar fi crud din partea „maturilor” să o țină prizonieră ca pe o privighetoare într-o cușcă de aur.
Bine, toată această nebunie minunată a durat vreo zece minute, căci după aceea copiii s-au întors la ceea ce știu ei să facă mai bine: să urle! Dar asta e o cu totul altă pagină din cartea de povești.
Pe data viitoare,
G
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu