Cine suntem de fapt?

Fiecare dintre noi suferă de tulburare de identitate disociativă (multiple personality disorder) cu toate că nu realizăm asta. Nu, nu fac pe toată lumea nebună, stați liniștiți! Dar dacă stăm puțin să ne gândim, observăm cum cu toții suntem și fii sau fiice și studenți sau studente și iubiți sau iubite. Iar pentru fiecare dintre „rolurile” acestea trebuie să ne comportăm într-un mod anume, care nu înseamnă că nu e „noi”. Dezvăluim fațete ale personalității noastre către diferite persoane și totuși suntem un singur individ. Nu suntem falși prin asta, ci doar selectivi cu noi înșine.
Nu putem fi făcuți în totalitate din bunătate sau în totalitate din răutate. Un procent, oricât ar fi de mic, trebuie să existe din una sau alta. La fel ca și haosul și ordinea din univers, lumina și întunericul coexistă în noi, depinzând de fiecare ce alegem să arătăm lumii. Poate că de multe ori vă întrebați de ce ați făcut un anumit lucru la un moment dat al vieții voastre și nu găsiți un răspuns mulțumitor. Va dați seama că schimbări au trecut peste voi și că nu mai sunteți aceeași persoană care ați fost atunci. Ați făcut alegeri. Asta suntem de fapt, alegeri; propriile noastre alegeri.
Dacă sunteți sau nu fericiți cu alegerile făcute, asta depinde numai de voi, însă eu vă zic un lucru: să nu aveți regrete! Altfel nu ați fi cine sunteți azi și nu ați fi ajuns aici.

Întotdeauna lângă voi,

                                   G.

Sfârșituri.

Indiferent la cel fel de sfârșituri ne referim, mereu e greu să le trăim. Chiar dacă unele sunt doar pentru o scurtă perioadă de timp, tot suferim puțin așa la inimioară. Bunica plânge de fiecare dată când vin de acasă la Cluj, cu toate că stau doar câteva zile sau săptămâni. Acum mă despart de niște prieteni dragi care au venit într-un schimb de experiență de la Cracovia. Deși am petrecut doar două săptămâni împreună, îi pot numi „prieteni”, dar mai ales dragi pentru că sunt sigură că dacă am mai fi avut timp la dispoziție am fi putut deveni prieteni foarte apropiați. Sunt obișnuită cu astfel de despărțiri căci nu e primul proiect de acest gen la care particip, însă de fiecare dată e la fel de greu să mă gândesc la sfârșit, la ultima zi și la faptul că, poate, asta e ultima dată când îi mai văd.
Desigur, cele mai grele sfârșituri sunt cele care se petrec după o perioadă mai lungă de vreme alături de o persoană sau mai multe. Aici mă refer la despărțirea de o persoană pe care încă o mai iubești, dar trebuie, la mutatul într-un alt colț de județ, țară, lume sau în cel mai trist caz, plecare din lumea celor vii a unei persoane dragi. Toate dor și toate ne învață același lucru: să fim mai puternici. Oare nu așa a fost să fie și oare nu așa e cel mai bine? Orice eveniment îl provoacă pe altul, iar valul pe care viața ne poartă trebuie să fie și puțin zbuciumat înainte să se izbească de țărm.
Uneori merită să lupți împotriva curentului pentru a amâna sfărșitul, dar de cele mai multe ori el este atât de inevitabil încât nu avem altă șansă decât să ne lăsăm purtați de val...

Din nou,
              G.

Doar pentru noi, fetele.

Îmi pare rău dragi băieți, dar de data aceasta veți fi doar subiectul acestei discuții, nu și publicul-țintă. Bineînțeles unii dintre voi s-ar putea regăsi în această situație, dar acum vreau să mă adresez doar lor, fetelor.

Cred că vi s-a întâmplat, mai ales acum la studenție, să ieșiți cu fetele într-un club/pub/local, să dansați și voi și sa vă pice cu tronc un tip din mulțime. Îl chemi la dans, nu-l chemi? Stai și aștepți să facă el prima mișcare, că doar și el se uită la tine, nu? Între timp vine un alt băiat să danseze cu tine. Ce faci? Accepți, să-i arăți tipului de care îți place că ești disponibilă și dispusă la dans cu băieții din acel loc? Sau spui nu, ca să vadă că îl vrei doar pe el. Decizii, decizii... Și totul trebuie gândit în doar câteva secunde.

În unele cazuri, ai noroc și își face el curaj să vină la tine, însă reversul medaliei nu e așa de plăcut. Începi să te gândești unde ai greșit, ce strategie trebuia să adopți de fapt, o mie de astfel de întrebări îți trec din nou prin cap, ca doar deh! ești fată! Dar cred că cel mai important lucru ce-ți vine în minte e: oare ce era în capul lui? Oare el ce gândea? Câteodată ar fi atât de bine dacă am știi ce gândesc cei din jurul nostru. Și nu spun asta într-o maniera perversă sau materialistă sau cu un câștig de vreun fel sau altul, ci mă gândesc la câte situații și-ar găsi rezolvare mai ușor sau cât de tare s-ar transforma înspre bine unele relații interumane. Nu credeți?

Așa că, până la următoarea postare, food for thought copii: cu tupeu sau fără?

G.