Sfârșituri.

Indiferent la cel fel de sfârșituri ne referim, mereu e greu să le trăim. Chiar dacă unele sunt doar pentru o scurtă perioadă de timp, tot suferim puțin așa la inimioară. Bunica plânge de fiecare dată când vin de acasă la Cluj, cu toate că stau doar câteva zile sau săptămâni. Acum mă despart de niște prieteni dragi care au venit într-un schimb de experiență de la Cracovia. Deși am petrecut doar două săptămâni împreună, îi pot numi „prieteni”, dar mai ales dragi pentru că sunt sigură că dacă am mai fi avut timp la dispoziție am fi putut deveni prieteni foarte apropiați. Sunt obișnuită cu astfel de despărțiri căci nu e primul proiect de acest gen la care particip, însă de fiecare dată e la fel de greu să mă gândesc la sfârșit, la ultima zi și la faptul că, poate, asta e ultima dată când îi mai văd.
Desigur, cele mai grele sfârșituri sunt cele care se petrec după o perioadă mai lungă de vreme alături de o persoană sau mai multe. Aici mă refer la despărțirea de o persoană pe care încă o mai iubești, dar trebuie, la mutatul într-un alt colț de județ, țară, lume sau în cel mai trist caz, plecare din lumea celor vii a unei persoane dragi. Toate dor și toate ne învață același lucru: să fim mai puternici. Oare nu așa a fost să fie și oare nu așa e cel mai bine? Orice eveniment îl provoacă pe altul, iar valul pe care viața ne poartă trebuie să fie și puțin zbuciumat înainte să se izbească de țărm.
Uneori merită să lupți împotriva curentului pentru a amâna sfărșitul, dar de cele mai multe ori el este atât de inevitabil încât nu avem altă șansă decât să ne lăsăm purtați de val...

Din nou,
              G.