Noutăți

Știu că nu am mai scris nimic nou de o lună de zile, dar am fost destul de ocupată. Am revenit pe meleaguri clujene, căci, ca orice student care se respectă, am avut de dat niște restanțe, pe care însă le-am trecut cu brio. De asemenea, fac și practică luna asta, așa că tot de-un Cluj a fi până începe facultatea. Și bineînțeles că și după. Nu am un subiect anume despre care vreau să discut de această dată, însă vreau să vă spun că de când am „pus mâna” pe cartea „Fifty Shades of Grey”, nu o mai pot lăsa. Știu, știu la ce vă gândiți: e o carte de consum, e clar că-mi place că doar sunt fată etc. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, pot doar să vă spun: citiți-o! Nu e cine știe ce genialitate literară, pentru că nu e genul acela de carte, dar e foarte captivantă și te face să te pierzi cu orele de-a rândul lângă ea. Poate că subiectul e prea-prea pentru unii, mai timizi așa de fel, de aceea nu o recomand chiar tuturor persoanelor. Dacă vă place să vă lăsați furați de aventuri fără de seamăn, cartea aceasta e perfectă pentru voi! Eu mai am puțin și o termin, dar e bine că face parte dintr-o trilogie, așa că mai am încă vreo două-trei săptămâni de „amuzament”. Acestea fiind zise, eu mă întorc la a termina cartea și vă las și pe voi să o descoperiți.

Pe data viitoare,

                          G.

Regrete? Eu nu am regrete.

Aș putea să vă vorbesc despre regrete până la sfârșitul zilelor. Și asta nu pentru că aș avea atât de multe încât doar cu ele îmi ocup gândurile, ci pentru că încerc și îmi doresc din totul sufletul să nu am niciodată niciunul. Știu, vă gândiți că sunt ori nebună și nu am un contact prea des cu realitatea, ori că sunt cea mai mare ipocrită existentă pe această planetă. Nu, nu sunt nici una, nici cealaltă, deși de prima chiar și eu mă îndoiesc câteodată.

Așa că m-am gândit să vă ofer o mică listă a regretelor pe care să nu le aveți niciodată (da, știu, niciodată să nu zici niciodată); nu că aș fi vreo mare expertă într-ale vieții, doar sunt o studentă așa ca voi, dar poate am o claritate mai mare asupra subiectului dezbătut având în vedere că am ca motto bucata aceasta de gând: „Să nu ai regrete.” Poate, zic. 

Deci, numărul unu: Când ai ocazia să faci ceva ce poate ți-ai dorit de multă vreme sau chiar să încerci ceva nou (nu vă gândiți doar la prostioare), nu rata această șansă! Crede-mă, regretul de a nu fi făcut ceva e mai mare decât cel de a risca și a pierde. 

Numărul doi: Să nu-ți pară rău de deciziile pe care le-ai luat la un moment dat sau altul! Gândește-te! Cel puțin o dată în viață a trebuit să iei și tu o decizie care ți-a modificat total sau parțial traseul lumesc. Nu cugeta că a fost o decizie bună sau rea căci ea te-a adus în locul și timpul de acum, făcându-te o persoană mai matură și mai calculată, ajutând la creerea personalității tale definitorii și eului tău caracteristic.

Trei (și poate cel mai important): Niciodată să nu regreți clipele fericite! 

Și lista ar putea continua la infinit... Dar eu cred că acestea trei sunt cele mai importante lucruri pe care nu ar trebui să le regreți niciodată. Eu încerc să îmi conduc viața după ele și până acuma au funcționat. Poate ar fi momentul să încercați și voi, dacă nu faceți asta deja. Vă las cu micuț sfat și un mare pupic.

 G.

Băieții.

Știți cum atunci când băiețeii vor să le arate fetițelor că le place de ele, le lovesc sau le trag de codițe? Eu cred că asta nu se schimbă nici după ce cresc, dacă cresc. Tot timpul se spune că femeile sunt un mister greu de descifrat și că bărbații nu o să le înțeleagă niciodată, dar oare noi îi cunoaștem chiar așa de bine precum credem? 
Spuneți dragi băieți: așa știți voi să vă arătați afecțiunea față de o fată, dacă râdeți de ea spunând comentarii răutăcioase de față cu prietenii voștri? Credeți că asta vă face să păreți mai macho în ochii lor? Vă înșelați amarnic! Bine... aici nu vorbesc despre fetele cărora le place să li se vorbească „urât”. Tot ce îmi trece prin minte acum e veșnica întrebare - fără răspuns când vine vorba de sexul tare: când o să vă maturizați și voi? Uitați de vremurile în care dacă te luai la trântă prin noroi cu fetița drăguță de la grădiniță iți declarai iubirea nemuritoare a unui suflețel de 4 ani. Cu toate că încă vă mai jucați cu mașinuțele, nu înseamnă că ar trebui să rămâneți prinși în copilărie cu totul. 
Dar hai să nu fiu așa dură cu voi, căci oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem, e rău cu rău, dar mai rău e fără rău.

Vă pupă cu obrăznicie,

G.

„De ce trebuie să stric mereu totul?”

Cunoașteți sentimentul acela oribil că toate lucrurile din univers vi se întâmplă numai vouă? Ce ziceți însă despre momentul în care totul merge exact așa cum ai visat, când totul e pe calea cea dreaptă, când în sfârșit ți se pare că lucrurile intră pe făgașul normal și tu te trezești și dai cu bâta în baltă? Exact într-un astfel de loc mă găsesc eu acum, dragii mei.
Pot spune că sunt într-o relație destul de fericită cu cineva de vreo 4 luni și e, de fapt, un fel de a doua șansă pentru amândoi, având în vedere că am mai fost împreună. Poate de data aceasta o să avem mai multă minte, ne gândeam. Se pare că nu. Și nu, nu el e cel cu vina, deși asta ați crede mai degrabă. De data aceasta, EU și cu mine purtăm povara vinovăției. Recunosc că sunt o persoană căreia îi place să distrugă lucruri, dar când vine vorba de bunăstarea mea, ar trebui să mă opresc, nu? Păcat că nu există un buton pentru așa ceva. Tot ce pot să zic: eu și gura mea mare! Atâta noroc că am un iubit înțelegător și care știe în ce s-a băgat (a doua oară, chiar).

M-am întors din ținuturile-fără-internet și vă salut semi-topită de căldură din scaunul de la calculator! Pe data viitoare,

G.

Cât de independenți suntem de fapt?

Ați stat vreodată să vă gândiți cât de mult depindem de ceilalți, cu toate că toți, sau marea noastră majoritate, râvnim cu tărie independența? Nici eu nu stau să mă gândesc la asta, dar atunci când te lovește fix în față, atunci când te aștepți mai puțin, te pune pe gânduri. 
Și nu-mi ziceți că voi nu depindeți de absolut nimeni, că nu vă cred. Nu numai că vă cred, ci nu se poate. Cu toții trăim într-o co-dependență totală (bine, mai puțin ăia ce stau de bună voie singuri în pustiu; deși, poate și ei au nevoie de alții din când în când). Și când spun asta mă refer la: locuitul cu părinții, faptul că nu ai încă un carnet de șofer, nevoia de a socializa etc. Ce mai! Totul! Prea puține sunt lucrurile pe care le facem doar noi, fără vreun ajutor exterior. Și acestea țin mai mult de suflet. Dar și acolo avem nevoie uneori de alții...
Pentru fete, „problema” aceasta e poate un piculeț mai accentuată decât la băieți. Trebuie să recunoaștem, chiar dacă nu ne place și ne călcăm pe orgoliu, că am avut fiecare o perioadă în care am crezut, sau mai rău, am simțit, că nu am putea să ne descurcăm, să ne simțim bine în pielea noastră, să fim fericite chiar, fără un băiat/bărbat alături de noi. Mai ales un iubit. Bineînțeles, la fel au existat și perioade în care ne-am spus că trebuie să răzbim și singure, că avem nevoie de o perioadă fără testosteron în jurul nostru. De obicei, nu ține prea mult, însă câte învățăm despre noi fără ei (sau cel puțin așa ar trebui). Desigur, ele nu trebuie să să lipsească, căci altfel ne-am pierde cu de-a-ntregul pe noi însene.
Și totuși, e un lucru atât de rău și indezirabil să depindem de alții? Hmm... asta vă las pe voi să decideți! Până pe data viitoare, care nu știu când va fi căci nu prea o să am acces la taste în luna iulie, vă pup și vă îndemn să nu uitați... să gândiți!

XOXO,

             G.

Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Duminica aceasta am fost martoră la ceva atât de minunat încât lumea oamenilor mari nu ar putea să îl conțină niciodată: generozitatea unui copil, cât se poate de sinceră și neștiutoare. Eu, personal, nu sunt o prea mare iubitoare de copii (da, știu cum sună!), însă m-a impresionat foarte tare gestul unui băiețel, care nu părea să aibă mai mult de 2 anișori. Stăteam cuminte în banca mea la biserică, iar în fața mea era o fetiță care avea cel mai creț păr pe care l-am văzut vreodată. Băiețelul se tot învârtea pe lângă ea, dar nu avea curajul să se apropie prea tare. Atunci ea s-a întors spre el și au început să se joace împreună. El, drept recunoștință, i-a dăruit niște prescură din rezerva personală ascunsă la mămica. Cum erau și alți copii în juru-i, nu a putut să-i ocolească, așa că le-a dat și lor. Fața lui părea atât de senină, iar zâmbetul lui putea face și un om în pragul morții să zâmbească cu el. 

Oare de ce pierdem toate acestea odată cu amintirile despre vârsta copilăriei? Poate dacă ne-am aminti tot ce am făcut când eram mici de tot, lumea n-ar mai lua-o așa razna când ar ajunge la maturitate. Poate că ne-am păstra câtuși de mică o fărâmă de inocență în suflete și n-am mai fi așa răi unii cu alții. Însă, poate că și așa ar fi inutil deoarece vedem iubire în jurul nostru dar uneori răspundem cu ură. N-am știi să o protejăm, să o prețuim, să ne-o însușim cu adevărat. Ea nu face parte din lumea adultă și ar fi crud din partea „maturilor” să o țină prizonieră ca pe o privighetoare într-o cușcă de aur.

Bine, toată această nebunie minunată a durat vreo zece minute, căci după aceea copiii s-au întors la ceea ce știu ei să facă mai bine: să urle! Dar asta e o cu totul altă pagină din cartea de povești.

Pe data viitoare,

                         G

Cine suntem de fapt?

Fiecare dintre noi suferă de tulburare de identitate disociativă (multiple personality disorder) cu toate că nu realizăm asta. Nu, nu fac pe toată lumea nebună, stați liniștiți! Dar dacă stăm puțin să ne gândim, observăm cum cu toții suntem și fii sau fiice și studenți sau studente și iubiți sau iubite. Iar pentru fiecare dintre „rolurile” acestea trebuie să ne comportăm într-un mod anume, care nu înseamnă că nu e „noi”. Dezvăluim fațete ale personalității noastre către diferite persoane și totuși suntem un singur individ. Nu suntem falși prin asta, ci doar selectivi cu noi înșine.
Nu putem fi făcuți în totalitate din bunătate sau în totalitate din răutate. Un procent, oricât ar fi de mic, trebuie să existe din una sau alta. La fel ca și haosul și ordinea din univers, lumina și întunericul coexistă în noi, depinzând de fiecare ce alegem să arătăm lumii. Poate că de multe ori vă întrebați de ce ați făcut un anumit lucru la un moment dat al vieții voastre și nu găsiți un răspuns mulțumitor. Va dați seama că schimbări au trecut peste voi și că nu mai sunteți aceeași persoană care ați fost atunci. Ați făcut alegeri. Asta suntem de fapt, alegeri; propriile noastre alegeri.
Dacă sunteți sau nu fericiți cu alegerile făcute, asta depinde numai de voi, însă eu vă zic un lucru: să nu aveți regrete! Altfel nu ați fi cine sunteți azi și nu ați fi ajuns aici.

Întotdeauna lângă voi,

                                   G.

Sfârșituri.

Indiferent la cel fel de sfârșituri ne referim, mereu e greu să le trăim. Chiar dacă unele sunt doar pentru o scurtă perioadă de timp, tot suferim puțin așa la inimioară. Bunica plânge de fiecare dată când vin de acasă la Cluj, cu toate că stau doar câteva zile sau săptămâni. Acum mă despart de niște prieteni dragi care au venit într-un schimb de experiență de la Cracovia. Deși am petrecut doar două săptămâni împreună, îi pot numi „prieteni”, dar mai ales dragi pentru că sunt sigură că dacă am mai fi avut timp la dispoziție am fi putut deveni prieteni foarte apropiați. Sunt obișnuită cu astfel de despărțiri căci nu e primul proiect de acest gen la care particip, însă de fiecare dată e la fel de greu să mă gândesc la sfârșit, la ultima zi și la faptul că, poate, asta e ultima dată când îi mai văd.
Desigur, cele mai grele sfârșituri sunt cele care se petrec după o perioadă mai lungă de vreme alături de o persoană sau mai multe. Aici mă refer la despărțirea de o persoană pe care încă o mai iubești, dar trebuie, la mutatul într-un alt colț de județ, țară, lume sau în cel mai trist caz, plecare din lumea celor vii a unei persoane dragi. Toate dor și toate ne învață același lucru: să fim mai puternici. Oare nu așa a fost să fie și oare nu așa e cel mai bine? Orice eveniment îl provoacă pe altul, iar valul pe care viața ne poartă trebuie să fie și puțin zbuciumat înainte să se izbească de țărm.
Uneori merită să lupți împotriva curentului pentru a amâna sfărșitul, dar de cele mai multe ori el este atât de inevitabil încât nu avem altă șansă decât să ne lăsăm purtați de val...

Din nou,
              G.

Doar pentru noi, fetele.

Îmi pare rău dragi băieți, dar de data aceasta veți fi doar subiectul acestei discuții, nu și publicul-țintă. Bineînțeles unii dintre voi s-ar putea regăsi în această situație, dar acum vreau să mă adresez doar lor, fetelor.

Cred că vi s-a întâmplat, mai ales acum la studenție, să ieșiți cu fetele într-un club/pub/local, să dansați și voi și sa vă pice cu tronc un tip din mulțime. Îl chemi la dans, nu-l chemi? Stai și aștepți să facă el prima mișcare, că doar și el se uită la tine, nu? Între timp vine un alt băiat să danseze cu tine. Ce faci? Accepți, să-i arăți tipului de care îți place că ești disponibilă și dispusă la dans cu băieții din acel loc? Sau spui nu, ca să vadă că îl vrei doar pe el. Decizii, decizii... Și totul trebuie gândit în doar câteva secunde.

În unele cazuri, ai noroc și își face el curaj să vină la tine, însă reversul medaliei nu e așa de plăcut. Începi să te gândești unde ai greșit, ce strategie trebuia să adopți de fapt, o mie de astfel de întrebări îți trec din nou prin cap, ca doar deh! ești fată! Dar cred că cel mai important lucru ce-ți vine în minte e: oare ce era în capul lui? Oare el ce gândea? Câteodată ar fi atât de bine dacă am știi ce gândesc cei din jurul nostru. Și nu spun asta într-o maniera perversă sau materialistă sau cu un câștig de vreun fel sau altul, ci mă gândesc la câte situații și-ar găsi rezolvare mai ușor sau cât de tare s-ar transforma înspre bine unele relații interumane. Nu credeți?

Așa că, până la următoarea postare, food for thought copii: cu tupeu sau fără?

G.

Studenţia, bat-o vina!

Lăsând tristețurile de-o parte de această dată, vreau să povestim despre un subiect mai vesel: viața de noapte sau noaptea de viață, în unele cazuri. Dragii mei, trebuie să recunoaștem că fiecare dintre noi are cel puțin o beție majoră la activ, una din aceea pe care să o povestești tuturor prietenilor ce nu au fost cu tine (uneori și celor ce au fost), dar pe care să o ascunzi de părinți și să o duci cu tine în mormânt. Dacă nu ai avut parte de așa ceva încă, nu dispera, mai este timp! dar să știi că ceva nu e în regulă cu tine.
Prima mea beție din viața studențească (necesită precizare) a fost una de pomină. Atât de de pomină încât nu am povestit-o eu prietenilor ci au trebuit să mi-o spună ei mie. Da, știu cum sună și nu, nu am pățit nimic mai grav de o stare groaznică de spirit și o durere de cap cruntă a doua zi. Ce să-i faci?! Când le amesteci... știți și voi!
Dar cel mai bine, și asta trebuie să o recunoașteți și voi, e atunci când ești singura persoană trează (sau printre singurele) într-o mare de oameni beți și plini de haz; involuntar, bineînțeles. Nu de foarte multă vreme am ieșit cu prietenele la o girls' night out; nimic deosebit, același local, aceleași persoane. Văd un tip drăguț ce stătea la bar și mă hotărăsc să merg și eu să-mi cumpăr ceva pentru a-l putea analiza mai îndeaproape. Mă îndes între el și băiatul de lângă si comand o bere. Așteptând, mai arunc câte o privire prin local. Dau cu ochii de o... cunoștiință, să zicem. După ce mă mir trei ceasuri ce caută acolo și mă dumiresc de e el ori ba, mă apropii și îl salut. Se uită ciudat la mine și nu știe de unde să mă ia. Mă văzuse o singură dată omul, nu-l învinuiesc. Îl explic cum stă treaba și după vreo zece secunde de gândire, exclamă: Aaaaaaaaaaaaa!!! Mă invită la el la masă, fac cunoștiință cu prietenii lui și le chem și pe fete să ni se alăture. Dansăm, bem, totul e bine. La un moment dat, schimbăm local și continuăm în același stil. Dar aici începe adevărata distracție. El devine foarte, foarte beat și începe să se dea la toate fetele din jur. Noi râdem amuzați de ce-i poate trece prin minte. Pune aceleași întrebări de trei ori și face cunoștință cu o tipă cred că de cel puțin cinci. Era super amuzant și ne-am distrat până și a doua zi când a sunat să întrebe ce s-a întâmplat.
Totul e bine când se termină cu distracție.

G.

Aşteptarea.

Cât de mult merită persoana iubită să o aştepţi? O oră, o zi, o lună, un an? Ați răspunde: „Depinde.”
Da, depinde pentru ce aștepți, însă chiar e necesar să aștepți? Vrei să crezi că toată lumea face ce spune și mai ales el/ea. E enervant să aștepți ca cineva să facă ce trebuia să facă, ce a spus ca va face. Simți că stai mereu în loc și că nimic nu se întâmplă de fapt în viața ta, căci tu aștepți. Vrei să îi spui că aștepți dar te gândești că apoi vei părea prea sâcâitor/oare și că totuși va face ce a zis. „Dacă a uitat?”, „Dacă e ocupat/ă?”, „Dacă nu poate?”... dacă, dacă, dacă... Le găsim singuri scuze și ne găsim scuze pentru a aștepta în continuare. Încropim în imaginația noastră scenarii posibile, probabile sau imposibile chiar uneori cu toate că mintea nu poate fi păcălită așa ușor. Știm că, de fapt, explicația e simplă...
Asta se întâmplă atunci când ei sunt toată lumea ta, dar tu ești doar o mică parte din lumea lor.

Mereu,
            G.

Dor de... de!

Ce ți-e și cu dorul ăsta! Să fie el chiar așa cum îl descriu toate doinele și baladele? Când ți-e dor de o persoană, la ce anume te gândești? La zâmbetul ei, la mireasma pe care o lasă între cearceafuri, la mângâierile ei sau pur și simplu la a fi lângă ea?
Asta e problema cu dorul: nu știi dacă vrei persoana lângă tine sau ceea ce îți oferă și reprezintă ea pentru tine! Cum le separi? Cum descoperi „adevăratul” dor? Te pui să analizezi oare? Poate fi dorul încadrat într-un tipar?
Puțin probabil. Când ai o relație la distanță e greu să deosebești un lucru de celălalt. Vă descurcați? Folosim „Abia aștept să vin acasă” și „Mi-e dor de tine” în mod regulat, dar oare știm ce spunem? Stăm să ne gândim un pic la înțelesul din spatele acestor cuvinte?
Și oricum, de ce tot timpul când suntem într-un loc ne dorim să fim în altul și când ajungem acolo, vrem să mergem înapoi? Nu putem să ne bucurăm din plin de un loc că ne-apucă dorul, bată-l vină! Orice loc nou ne amintește de unul vechi și orice obiect vedem aduce amintiri ale unor alte. Când a zis Eminescu „Toate-s vechi și nouă toate” probabil suferea de dor. Cu toții suntem izbiți de „boala” asta la un moment dat sau altul, chiar dacă e vorba de persoana iubită, de familie, de țară, de acasă.
E frumos să-ți fie dor, e cumva poetic dar merită întotdeauna? Mai reflectă la asta, când ai timp, când ți-e dor.

A voastră,
                   G.

Prima dragoste nu se uită niciodată

Clișeul clișeelor, nu? Dar atât de adevărat uneori. De cele mai multe ori cred. Acum, la vremea studenției cunoaștem cu toții deja primii fiori ai iubirii; dar ai cele adevărate, nu o îndrăgosteală școlărească de-o vară. Știm deja ce înseamnă să suferi, să te bucuri alături de o persoană și să fii mereu cu gândul doar la ea. Nu are rost să explic ce înseamnă ,, prima iubire" pentru că nu pot și nu vreau. Atât vreau doar sa vă întreb: ce se întâmplă după?
Zilele trecute, mai precis week-end-ul trecut, am fost într-o scurtă vizită acasă. Sâmbătă seara m-a condus acasă El - prima mare iubire. Am rămas prieteni după ce relația s-a terminat, iar din când în când mai stăteam la un pahar de vorbă în fața porții. El spune o grămadă de prostioare, căci așa îi e felul; unele amuzante, altele mai puțin. Iar eu, în joacă, îl mai abțigui când prea se întrece cu gluma. Însă, la unul din aceste momente, ceva ce m-a surprins s-a întâmplat.
- Loveşte-mă şi tu! îi spun.
- Bine... dar promiţi că nu ripostezi? Promiţi că nu-mi faci nimic?
Eu, care stăteam cu mâinile în buzunare, îi răspund sincer:
- Promit.
Atunci el s-a apropiat de mine, a ridicat mâna spre faţa mea şi a așezat-o pe obrazul stâng. S-a uitat la mine aşa cum nu o mai făcuse de multă vreme şi apoi m-a sărutat. Un sărut rapid că nici nu am avut timp să-mi dau seama ce se petrece sau să-i răspund. Totuşi, promisesem să nu fac nimic, nu? Mi-a zâmbit ironic şi m-a mai sărutat odată. Toate sentimentele demult îngropate la trei metri sub pământ parcă şi-au făcut loc spre suprafaţă şi m-am simţit din nou, pentru o seară, îndrăgostită.
Nu, nu suntem din nou împreună, dar mi-a prins bine să îmi amintesc că mai există şi iubire pe lumea asta. De aceea vă zic: distraţi-vă, dar nu uitaţi să şi iubiţi!
A voastră prietenă,
G. 

Trecut care se vrea prezent

Hello!

După cum veţi observa pe parcurs, aici, pe această „foaie de hârtie” virtuală, veţi putea fi părtaşi ai unor poveşti de viaţă studenţească, mai mult sau mai puţin frumoasă (acest lucru ne-ar plăcea să fie sau nu apreciat de către cei care au răbdarea de a ne citi), dar din care avem mereu de învăţat, sau măcar să ne amintim de ele atunci când vom repeta aceleaşi greşeli. :D

Trecând peste partea introductivă, eu sunt M., şi am o viaţă destul ce complicată, dar cum se spune femeilor de obicei, nu trebuie să te destăinui de la prima întâlnire, pentru ca e posibil să îţi pierzi farmecul, iar noi nu urmărim acest lucru, bine, nici să vă luăm în căsătorie, nu vă speriaţi!… legătura noastră va fi una de ajutor reciproc într-ale vieţii, cu tot ceea ce ea înseamnă.

Astăzi a fost din nou una din acele zile în care crezi că totul a intrat pe un făgaş normal, apele s-au liniştit, şi dintr-o dată apare unul din acei „Ei”, care te dau peste cap. Da, aţi ghicit, este vorba despre cei cu care ne înţelegem uneori ca şoarecele şi pisica, dar fără de care existenţa noastră ar fi prea monotonă… băieţii/bărbaţii. Spre deosebire de draga mea prietenă G., la mine este vorba despre acei ei, numiţi foşti prieteni, care pe deasupra că nu ştiu ceea ce vor, nici nu îşi asumă consecinţele faptelor lor.

Dar, destul pe astăzi, nu vreau să plictisesc pe nimeni cu post-uri interminabile!

PS. Întrebarea pe care o am acum în minte: Chiar mai merită să mai îmi pese mai mult de alţii decât de mine? Probabil că răspunsul e „Nu!”, dar e ceva mult mai puternic decât noi uneori, numit suflet, care ne conduce pe căi mai mult sau mai puţin dezirabile, dar pe care eu personal, nu le-am regretat niciodată!

Tipul care se urcă de la Borsec

În primul rând, da-ţi-mi voie să mă prezint: îmi puteţi spune G. Sunt studentă în anul I şi locuiesc, momentan, în prea-plinul-de-localuri-şi-cafenele-Cluj (nu că m-aş plânge). Nu pot să afirm că am o viaţă prea interesantă, ci vreau să vă arăt că toţi avem aceleaşi probleme, griji şi cu toţii trecem prin acelaşi lucruri, mai mult sau mai puţin. Şi când zic ,,toţi" mă adresez vouă, studenţilor de pretutindeni, căci vouă vă este închinată această epistolă.
Dar gata cu blabla-ul... să trecem la fapte! Credeţi în destin? Eu da. Ştiţi persoana aceea căreia îi zâmbeşti pe stradă dar treci mai departe pe lângă ea pentru că nu ai suficient curaj să porneşti o conversaţie aşa, din senin, căci să fim serioşi -cine are?- sau doar pentru că ,,nu se face"? Ei cum ar fi dacă ai mai vedea-o odată? Sau în repetate rânduri? Ai acţiona sau ai rămâne pasiv, în cochilia ta?
Prima dată l-am văzut prin octombrie. Mă chinuiam cu tona de bagaje pe care o căram spre cămin. Din staţia de la Gară, se urcă pe numărul 3 un băiat nu foarte înalt dar cu nişte ochi albaştri care treceau prin tine. Ne-am zâmbit reciproc şi ne-am aruncat ocazionale priviri fugare. A observat că mormanul de geamantane şi genţi era puţin peste puterile mele şi s-a oferit, galant, să mă ajute să le dau jos din troleibus când cobor. Însă staţia lui a venit mai repede decât a mea şi credeam că atunci am să-l văd pentru ultima dată, ca de atâtea alte ori în astfel de situaţii. De vreo luna aşa, aşteptam pe peronul I sosirea trenului care urma să mă ducă acasă. Ajunsesem prea repede aşa că mi-am ocupat timpul cu observatul persoanelor din jurul meu (una din minunatele mele ocupaţii). Chiar în spatele mulţimii stătea el. Un zâmbet copilăresc şi tâmp ne-a apărut amâdurora pe feţe pe care cu greu l-am stăpânit. Nu am găsit loc unul lângă celălalt, căci şi el călătorea cu acelaşi tren, însă ne-am privit cu speranţă pe tot parcursul drumului. Am aflat că iar se dă jos cu o ,,staţie" mai repede ca mine. Soarta ne-a mai aruncat unul în calea celuilalt încă de vreo două ori de atunci dar totul a rămas la nimic mai mult decât două-trei vorbe spuse din impuls. Mereu mă uit dacă se urcă ,,tipul de la Borsec" însă nimic nu se schimbă, totul este la fel, platonic...
Ar trebui să forţez destinul şi să rup tăcerea sau e mai bine aşa, când el e doar aşa cum mi-l imaginez eu?

Hmmmm... Cum aş putea să încep?? Acest blog se vrea a fi unul cotidian. Nu, nu, nu... asta sună mult prea serios. Mai bine zis unul simplu, obişnuit, care arată că nu suntem chiar aşa diferiţi precum am crede. De ce ,,ZARoom 45"? Asta.... vom vedea pe parcurs!