Noutăți

Știu că nu am mai scris nimic nou de o lună de zile, dar am fost destul de ocupată. Am revenit pe meleaguri clujene, căci, ca orice student care se respectă, am avut de dat niște restanțe, pe care însă le-am trecut cu brio. De asemenea, fac și practică luna asta, așa că tot de-un Cluj a fi până începe facultatea. Și bineînțeles că și după. Nu am un subiect anume despre care vreau să discut de această dată, însă vreau să vă spun că de când am „pus mâna” pe cartea „Fifty Shades of Grey”, nu o mai pot lăsa. Știu, știu la ce vă gândiți: e o carte de consum, e clar că-mi place că doar sunt fată etc. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, pot doar să vă spun: citiți-o! Nu e cine știe ce genialitate literară, pentru că nu e genul acela de carte, dar e foarte captivantă și te face să te pierzi cu orele de-a rândul lângă ea. Poate că subiectul e prea-prea pentru unii, mai timizi așa de fel, de aceea nu o recomand chiar tuturor persoanelor. Dacă vă place să vă lăsați furați de aventuri fără de seamăn, cartea aceasta e perfectă pentru voi! Eu mai am puțin și o termin, dar e bine că face parte dintr-o trilogie, așa că mai am încă vreo două-trei săptămâni de „amuzament”. Acestea fiind zise, eu mă întorc la a termina cartea și vă las și pe voi să o descoperiți.

Pe data viitoare,

                          G.

Regrete? Eu nu am regrete.

Aș putea să vă vorbesc despre regrete până la sfârșitul zilelor. Și asta nu pentru că aș avea atât de multe încât doar cu ele îmi ocup gândurile, ci pentru că încerc și îmi doresc din totul sufletul să nu am niciodată niciunul. Știu, vă gândiți că sunt ori nebună și nu am un contact prea des cu realitatea, ori că sunt cea mai mare ipocrită existentă pe această planetă. Nu, nu sunt nici una, nici cealaltă, deși de prima chiar și eu mă îndoiesc câteodată.

Așa că m-am gândit să vă ofer o mică listă a regretelor pe care să nu le aveți niciodată (da, știu, niciodată să nu zici niciodată); nu că aș fi vreo mare expertă într-ale vieții, doar sunt o studentă așa ca voi, dar poate am o claritate mai mare asupra subiectului dezbătut având în vedere că am ca motto bucata aceasta de gând: „Să nu ai regrete.” Poate, zic. 

Deci, numărul unu: Când ai ocazia să faci ceva ce poate ți-ai dorit de multă vreme sau chiar să încerci ceva nou (nu vă gândiți doar la prostioare), nu rata această șansă! Crede-mă, regretul de a nu fi făcut ceva e mai mare decât cel de a risca și a pierde. 

Numărul doi: Să nu-ți pară rău de deciziile pe care le-ai luat la un moment dat sau altul! Gândește-te! Cel puțin o dată în viață a trebuit să iei și tu o decizie care ți-a modificat total sau parțial traseul lumesc. Nu cugeta că a fost o decizie bună sau rea căci ea te-a adus în locul și timpul de acum, făcându-te o persoană mai matură și mai calculată, ajutând la creerea personalității tale definitorii și eului tău caracteristic.

Trei (și poate cel mai important): Niciodată să nu regreți clipele fericite! 

Și lista ar putea continua la infinit... Dar eu cred că acestea trei sunt cele mai importante lucruri pe care nu ar trebui să le regreți niciodată. Eu încerc să îmi conduc viața după ele și până acuma au funcționat. Poate ar fi momentul să încercați și voi, dacă nu faceți asta deja. Vă las cu micuț sfat și un mare pupic.

 G.

Băieții.

Știți cum atunci când băiețeii vor să le arate fetițelor că le place de ele, le lovesc sau le trag de codițe? Eu cred că asta nu se schimbă nici după ce cresc, dacă cresc. Tot timpul se spune că femeile sunt un mister greu de descifrat și că bărbații nu o să le înțeleagă niciodată, dar oare noi îi cunoaștem chiar așa de bine precum credem? 
Spuneți dragi băieți: așa știți voi să vă arătați afecțiunea față de o fată, dacă râdeți de ea spunând comentarii răutăcioase de față cu prietenii voștri? Credeți că asta vă face să păreți mai macho în ochii lor? Vă înșelați amarnic! Bine... aici nu vorbesc despre fetele cărora le place să li se vorbească „urât”. Tot ce îmi trece prin minte acum e veșnica întrebare - fără răspuns când vine vorba de sexul tare: când o să vă maturizați și voi? Uitați de vremurile în care dacă te luai la trântă prin noroi cu fetița drăguță de la grădiniță iți declarai iubirea nemuritoare a unui suflețel de 4 ani. Cu toate că încă vă mai jucați cu mașinuțele, nu înseamnă că ar trebui să rămâneți prinși în copilărie cu totul. 
Dar hai să nu fiu așa dură cu voi, căci oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem, e rău cu rău, dar mai rău e fără rău.

Vă pupă cu obrăznicie,

G.

„De ce trebuie să stric mereu totul?”

Cunoașteți sentimentul acela oribil că toate lucrurile din univers vi se întâmplă numai vouă? Ce ziceți însă despre momentul în care totul merge exact așa cum ai visat, când totul e pe calea cea dreaptă, când în sfârșit ți se pare că lucrurile intră pe făgașul normal și tu te trezești și dai cu bâta în baltă? Exact într-un astfel de loc mă găsesc eu acum, dragii mei.
Pot spune că sunt într-o relație destul de fericită cu cineva de vreo 4 luni și e, de fapt, un fel de a doua șansă pentru amândoi, având în vedere că am mai fost împreună. Poate de data aceasta o să avem mai multă minte, ne gândeam. Se pare că nu. Și nu, nu el e cel cu vina, deși asta ați crede mai degrabă. De data aceasta, EU și cu mine purtăm povara vinovăției. Recunosc că sunt o persoană căreia îi place să distrugă lucruri, dar când vine vorba de bunăstarea mea, ar trebui să mă opresc, nu? Păcat că nu există un buton pentru așa ceva. Tot ce pot să zic: eu și gura mea mare! Atâta noroc că am un iubit înțelegător și care știe în ce s-a băgat (a doua oară, chiar).

M-am întors din ținuturile-fără-internet și vă salut semi-topită de căldură din scaunul de la calculator! Pe data viitoare,

G.

Cât de independenți suntem de fapt?

Ați stat vreodată să vă gândiți cât de mult depindem de ceilalți, cu toate că toți, sau marea noastră majoritate, râvnim cu tărie independența? Nici eu nu stau să mă gândesc la asta, dar atunci când te lovește fix în față, atunci când te aștepți mai puțin, te pune pe gânduri. 
Și nu-mi ziceți că voi nu depindeți de absolut nimeni, că nu vă cred. Nu numai că vă cred, ci nu se poate. Cu toții trăim într-o co-dependență totală (bine, mai puțin ăia ce stau de bună voie singuri în pustiu; deși, poate și ei au nevoie de alții din când în când). Și când spun asta mă refer la: locuitul cu părinții, faptul că nu ai încă un carnet de șofer, nevoia de a socializa etc. Ce mai! Totul! Prea puține sunt lucrurile pe care le facem doar noi, fără vreun ajutor exterior. Și acestea țin mai mult de suflet. Dar și acolo avem nevoie uneori de alții...
Pentru fete, „problema” aceasta e poate un piculeț mai accentuată decât la băieți. Trebuie să recunoaștem, chiar dacă nu ne place și ne călcăm pe orgoliu, că am avut fiecare o perioadă în care am crezut, sau mai rău, am simțit, că nu am putea să ne descurcăm, să ne simțim bine în pielea noastră, să fim fericite chiar, fără un băiat/bărbat alături de noi. Mai ales un iubit. Bineînțeles, la fel au existat și perioade în care ne-am spus că trebuie să răzbim și singure, că avem nevoie de o perioadă fără testosteron în jurul nostru. De obicei, nu ține prea mult, însă câte învățăm despre noi fără ei (sau cel puțin așa ar trebui). Desigur, ele nu trebuie să să lipsească, căci altfel ne-am pierde cu de-a-ntregul pe noi însene.
Și totuși, e un lucru atât de rău și indezirabil să depindem de alții? Hmm... asta vă las pe voi să decideți! Până pe data viitoare, care nu știu când va fi căci nu prea o să am acces la taste în luna iulie, vă pup și vă îndemn să nu uitați... să gândiți!

XOXO,

             G.

Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Duminica aceasta am fost martoră la ceva atât de minunat încât lumea oamenilor mari nu ar putea să îl conțină niciodată: generozitatea unui copil, cât se poate de sinceră și neștiutoare. Eu, personal, nu sunt o prea mare iubitoare de copii (da, știu cum sună!), însă m-a impresionat foarte tare gestul unui băiețel, care nu părea să aibă mai mult de 2 anișori. Stăteam cuminte în banca mea la biserică, iar în fața mea era o fetiță care avea cel mai creț păr pe care l-am văzut vreodată. Băiețelul se tot învârtea pe lângă ea, dar nu avea curajul să se apropie prea tare. Atunci ea s-a întors spre el și au început să se joace împreună. El, drept recunoștință, i-a dăruit niște prescură din rezerva personală ascunsă la mămica. Cum erau și alți copii în juru-i, nu a putut să-i ocolească, așa că le-a dat și lor. Fața lui părea atât de senină, iar zâmbetul lui putea face și un om în pragul morții să zâmbească cu el. 

Oare de ce pierdem toate acestea odată cu amintirile despre vârsta copilăriei? Poate dacă ne-am aminti tot ce am făcut când eram mici de tot, lumea n-ar mai lua-o așa razna când ar ajunge la maturitate. Poate că ne-am păstra câtuși de mică o fărâmă de inocență în suflete și n-am mai fi așa răi unii cu alții. Însă, poate că și așa ar fi inutil deoarece vedem iubire în jurul nostru dar uneori răspundem cu ură. N-am știi să o protejăm, să o prețuim, să ne-o însușim cu adevărat. Ea nu face parte din lumea adultă și ar fi crud din partea „maturilor” să o țină prizonieră ca pe o privighetoare într-o cușcă de aur.

Bine, toată această nebunie minunată a durat vreo zece minute, căci după aceea copiii s-au întors la ceea ce știu ei să facă mai bine: să urle! Dar asta e o cu totul altă pagină din cartea de povești.

Pe data viitoare,

                         G

Cine suntem de fapt?

Fiecare dintre noi suferă de tulburare de identitate disociativă (multiple personality disorder) cu toate că nu realizăm asta. Nu, nu fac pe toată lumea nebună, stați liniștiți! Dar dacă stăm puțin să ne gândim, observăm cum cu toții suntem și fii sau fiice și studenți sau studente și iubiți sau iubite. Iar pentru fiecare dintre „rolurile” acestea trebuie să ne comportăm într-un mod anume, care nu înseamnă că nu e „noi”. Dezvăluim fațete ale personalității noastre către diferite persoane și totuși suntem un singur individ. Nu suntem falși prin asta, ci doar selectivi cu noi înșine.
Nu putem fi făcuți în totalitate din bunătate sau în totalitate din răutate. Un procent, oricât ar fi de mic, trebuie să existe din una sau alta. La fel ca și haosul și ordinea din univers, lumina și întunericul coexistă în noi, depinzând de fiecare ce alegem să arătăm lumii. Poate că de multe ori vă întrebați de ce ați făcut un anumit lucru la un moment dat al vieții voastre și nu găsiți un răspuns mulțumitor. Va dați seama că schimbări au trecut peste voi și că nu mai sunteți aceeași persoană care ați fost atunci. Ați făcut alegeri. Asta suntem de fapt, alegeri; propriile noastre alegeri.
Dacă sunteți sau nu fericiți cu alegerile făcute, asta depinde numai de voi, însă eu vă zic un lucru: să nu aveți regrete! Altfel nu ați fi cine sunteți azi și nu ați fi ajuns aici.

Întotdeauna lângă voi,

                                   G.