Tipul care se urcă de la Borsec

În primul rând, da-ţi-mi voie să mă prezint: îmi puteţi spune G. Sunt studentă în anul I şi locuiesc, momentan, în prea-plinul-de-localuri-şi-cafenele-Cluj (nu că m-aş plânge). Nu pot să afirm că am o viaţă prea interesantă, ci vreau să vă arăt că toţi avem aceleaşi probleme, griji şi cu toţii trecem prin acelaşi lucruri, mai mult sau mai puţin. Şi când zic ,,toţi" mă adresez vouă, studenţilor de pretutindeni, căci vouă vă este închinată această epistolă.
Dar gata cu blabla-ul... să trecem la fapte! Credeţi în destin? Eu da. Ştiţi persoana aceea căreia îi zâmbeşti pe stradă dar treci mai departe pe lângă ea pentru că nu ai suficient curaj să porneşti o conversaţie aşa, din senin, căci să fim serioşi -cine are?- sau doar pentru că ,,nu se face"? Ei cum ar fi dacă ai mai vedea-o odată? Sau în repetate rânduri? Ai acţiona sau ai rămâne pasiv, în cochilia ta?
Prima dată l-am văzut prin octombrie. Mă chinuiam cu tona de bagaje pe care o căram spre cămin. Din staţia de la Gară, se urcă pe numărul 3 un băiat nu foarte înalt dar cu nişte ochi albaştri care treceau prin tine. Ne-am zâmbit reciproc şi ne-am aruncat ocazionale priviri fugare. A observat că mormanul de geamantane şi genţi era puţin peste puterile mele şi s-a oferit, galant, să mă ajute să le dau jos din troleibus când cobor. Însă staţia lui a venit mai repede decât a mea şi credeam că atunci am să-l văd pentru ultima dată, ca de atâtea alte ori în astfel de situaţii. De vreo luna aşa, aşteptam pe peronul I sosirea trenului care urma să mă ducă acasă. Ajunsesem prea repede aşa că mi-am ocupat timpul cu observatul persoanelor din jurul meu (una din minunatele mele ocupaţii). Chiar în spatele mulţimii stătea el. Un zâmbet copilăresc şi tâmp ne-a apărut amâdurora pe feţe pe care cu greu l-am stăpânit. Nu am găsit loc unul lângă celălalt, căci şi el călătorea cu acelaşi tren, însă ne-am privit cu speranţă pe tot parcursul drumului. Am aflat că iar se dă jos cu o ,,staţie" mai repede ca mine. Soarta ne-a mai aruncat unul în calea celuilalt încă de vreo două ori de atunci dar totul a rămas la nimic mai mult decât două-trei vorbe spuse din impuls. Mereu mă uit dacă se urcă ,,tipul de la Borsec" însă nimic nu se schimbă, totul este la fel, platonic...
Ar trebui să forţez destinul şi să rup tăcerea sau e mai bine aşa, când el e doar aşa cum mi-l imaginez eu?